Sunt unii care mor devreme, le geme sufletul ca al celui ce cară stânci pe creastă. Frigul, foamea, însingurarea stoarce lacrimi în ciorchine şi suspine grele. Puterea nu atârnă-n beznă şi nimeni n-o să-ntoarcă roata acestui timp sever. Doar lumina şi dragostea eternă ne poartă spre creste. Şi cât încă mai este Iubire se poate-ntotdeauna însămânţa un câmp de flori. Doar să ai răbdare, să fii încrâncenat şi rezistent.
Nimic nu ai ce pierde, crede, nu cerceta puterea legii şi nici destinul hărăzit. La capăt de drum, ocrotit de El, te aşteaptă un pom înflorit. Sub bolţi de stele-nfiorate, departe, foarte departe, doar speranţa ne mai poartă corabia vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu