E nevoie să vezi perindându-se molcome câmpuri înverzite, odihnitoare, uneori acoperite cu pămătufuri galbene sau gri. Ori cuburile colorate ale unor case.
Să simți foșnetul ușor al roților, câteodată scrâșnet, câteodată ritmul unor traverse.
La capăt te așteaptă o neașteptare. O lumină. După atâtea umbre...
Lași iar gândurile să zboare ca niște păsări în adâncurile pădurii.
Un câmp de mentă se prăbușește în plămaânii mei uscați de sete.
O pasăre dă colțul după inimă. Se năruie în grimasa mea aranjată un timp în fața oglinzii.
Și o idee care era pe moarte, iradiată, reapare în oglinda retrovizoare...
La capăt... e surpriza. Oameni dragi care te înțeleg. Așa cum ești. Fără măști.
Fără compromisuri.
Doar tu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu