Vis de iarnă

În plapumă de nea mi-adăpostesc iubirea și îmi acopăr inima cu stele de cleștar ce mă îngroapă suav. Sunt curată, strălucitoare, sub ramurile încărcate de alb transparent ca un abur de stea. Ochi-mi calzi îți îmbrățișează umerii căutând aripile de pasăre care strigă deasupra norilor ce ning iubire. Mă cuprinzi și ți-e teamă să suspini ca să nu spargi calmul serii cu atâtea vise în ea. Soare nu-i și frigul aspru a adus din alb o iarnă strălucind în pomi și gânduri, plângând la fereastră cu fulgi scânteietori de nea. Tot mângâind-o, spun că este trupul tău ce așternut în livada sufletului mă alintă în seara ce se lasă greu. Ochii mei sclipind te-cheamă...Vino să te prind la urmă și-n miros de primăvară să-nflorim în alb curat ca zăpada ce mă acoperă!

Leagăn de vise

Un fluture de dor
mi se așează pe pleoape
de parcă aș fi
o câmpie tânără
în primăvară
ridic brațele și simt
verdele crud, apoi
deschid pumnii
și cad mii de petale.
Presărate clipe
se rostogolesc
ca la amiază
clopotele în catedrală.
Am pumnii plini de stele
și-mi legăn visele în ele.

Se duce anul...

Se duce anul...
râul învolburat se strecoară
ducând departe negre gânduri.
Luna în cer, în baia de suflet,
o floare de argint cuprinde
cu roiuri dulci de sclipire.
Caut urmele vechi
pe drumul albastru
ce urcă șerpuind
spre bolta hrănită cu lumină
în care am întins aripi
fluturându-le în
rotocoale mari de pace.

Miezul vieții

Am ridicat o cupă în sănătatea
celor ce au plâns, au ars,
s-au stins în nopțile fără hotar.
Am ridicat o cupă în cinstea celor unși
cu mierea și untelemnul iubirii dintâi.
De e iubire, totul e!
Acesta-i miezul vieții...
în pragul deslușirii clipa-i fum...
Oprește-te și șezi, ridică ochii!
Vrei azi mai mult? Nu e de ajuns?
Azi poate-s vânt, răcoarea din livezi
și cu lumina lunii eu m-am uns
să pot s-o iau spre capătul
potecilor din munți, spre zorii puri.
Ce-i vremea?
O bătaie de sânge tânăr azi, iar mâine...
înțelepciunea pură,
un cerb care trosnește crengi de brazi
și ciutele-amețite le adună.
Azi te ridici, mâine o să cobori,
curate-ți sunt privirile și gesturile largi,
dar la final vei aștepta pe malul râului de dor
o șansă de plutire, zboruri dragi.
Căzând lumina la apus, prin noapte,
ea se înalță-n zori spre susul sus...

Și-n mare un val de moare, altul se ridică.
E semn că suntem trecători,
când unul naște, știu c-o să și mor,
dar nu e încă un motiv de frică.
Să înfruntăm destinul dacă-i dur
pe boltă noaptea-s stele, ziua sori
un astru bun, puternic, pur
ce aprinde veșnic sămânța de iubire-n noi.
Acesta-i miezul vieții! Vrei mai mult?

Lykaion

A fost un timp când Alb era rege. A fost o vreme când Alb era tot. A fost un munte alb odată și au fost și stele albe. Erau și lupii albi și păsările albe. Și erau și sufletele albe pe-atunci. Muntele alb era al lupilor albi. Și Alb era rege. 
Oamenii erau lupi, lupii erau păsări, păsările erau suflete și sufletele stele. Era o țară a lupilor, un tărâm al muntelui și un munte al lupilor. Muntele alb era cel ce veghea peste tot. Sus, aproape de creastă, în inima sa era o peșteră adâncă în care sufletele se adunau la sfat. Peștera avea ca păzitori șase lupi ce străjuiau zi și noapte căci în inima ei era un sanctuar, Altarul Soarelui și-al Lunii. Era singurul altar sfânt închinat lor, împreună, și cel mai puternic din toate timpurile. În mijlocul altarului era Poarta Timpului ferecată cu trei lacăte de argint ce se deschideau cu trei chei de aur. Fiecare pereche de lupi avea în păstrare câte o cheie. Erau nopți în care lupii dansau și făceau focuri în jurul altarului și erau zile în care lupii căutau locul cel mai bun în care să lase cheile la păstrare. Și zilele treceau ca și nopțile în oglinda timpului. Zile mai bune, nopți mai rele, zile mai rele, nopți mai bune ce se înșiruiau ușor în aceeași salbă a timpului. Veneau spre peșteră lupi-oameni, creaturi cu măști de lup, oameni cu blănuri de lupi pe ei ce credeau că blana e cea care îi transformă în vânători din vânat, în lupi adevărați, în ochii celorlați. Veneau spre peșteră uneori și făpturi ce hăuleau precum lupii albi, spulberând zăpezile la margini de pădure, dar niciunele din ele nu răzbeau până la intrare.  În nopțile fără stele, lupii se adunau chemându-se la altar. Chemarea lor de frați era pătimașă și fără seamăn. Nimeni nu îi putea copia, nu le putea reface cântul din noapte. Era cântul Frăției albe, un cânt aparte. Diferit de plânsul singurătății, diferit de ura ce scutura codrii bătrâni. Cântecul iubitorilor de singurătate. Lumina unui vechi lăcaş ne-a încălzit frunţile încreţite de nesomn.

Bilanț

A rămas ceva din buzele tale
pe tâmpla mea albită de vreme
și-așa voi fi mereu aproape de tine,
de gândul tău incandescent...
Câte puțin tot îți vei mai aduce
aminte de mine, de noi,
măcar cât o fâlfâire de aripă
peste creștet de copil...
Steaua polară îmi aduce înapoi
lumina din noaptea de vară
lungă, albastră și clară,
în care suspendate portocale
dau iz de sărbătoare de iarnă
curată și început de an fierbinte.
Un început de timp râvnit
în care să întoarcem iubirea
spălând-o cu lacrimi fierbinți
ca o ploaie de toamnă târzie.
Ciudată ploaie pentru iarna în care
am intrat în picioarele goale,
împrăștiind sentimente!
Se spulberă zilele, una după alta,
și ne regăsim iar, în prag de sărbători,
cu păr cărunt de atâta zăpadă,
ne regăsim în fiecare anotimp
și fiecare anotimp
e un amestec de an întreg
cu arome, anotimpuri, iubire și vise
ce ne măsoară fericirea,
bucuria,... tristețea.

Rugăciune

Rugăciuni dintâi și din urmă
vom duce mereu
cu strigăt nevinovat de înger
acolo în inima țării,
împrejmuită de munți bătrâni.
Presimțirea durerii purtată pe aripi
se întoarce în suflet
ca un cântec alb, cunoscut de mult,
ca o bătaie a inimii trecute
din tată-n fiu și fiică.
Rămâi aici frate, prieten și părinte... Memoria trează nu ne va lăsa
odihna nopții, bucuriile întregi. Întotdeauna o vom împărți
pe jumătate cu tine.
Pământul cu liniștea și întunericul său
te va purta mereu
spre lumina tinereții noastre.
Îți sărutăm cu muțenia durerii,
fruntea singură, bună, părintească.
Rămâi!