miercuri, 30 noiembrie 2011

Închide fereastra ochilor!


Sufletu-mi, câine credincios, doarme la poarta-ți zi de zi, când gândurile te frământă și neguri se adună deasupra casei. Închide fereastra ochilor
ca să ascultăm tăcerea!
Prin geamul subțire să mai pătrundă
doar lumini, ce din dansul pe albastra boltă să ajungă-n curate priviri.
Să stăm aici învăluiți de muzici,
să nu știm ce-i cu noi decât din când în când, și-atunci s-aducem mâinile-mpreună, în cerc de foc. Ne-asurzește vacarmul de afară, închide fereastra și vino... Cuvinte neîncepute vor învia
și liniștea-și va ninge albul rost.
Se-adună iar pe pleoape praf de stele...


marți, 29 noiembrie 2011

Lupul meu

Îmi sunt pumnii plini de stele,
aburi trec prin ochii grei,
mi-ncarc ființa de la ele,
rupând vraja de pe ei.

Caut ascunsa zi în noaptea
 ce mă leagănă mereu,
peste suflet cade șoapta
de iubire-n drumul greu.

Cruci de lemn presară calea,
stele cad mereu din cer,
valea visurilor mele
iar se umple de mister.

Mă îndeamnă stranie luna
înspre care merg târâș,
păsări negre taie întruna
bolta-mi risipind pietriș.

Între gene roua crește,
ard ruguri în suflet trist,
pas cu pas mă urmărește
îndoiala că exist.

Albi fiori îmi cresc pe trupul
răstignit pe la răscruci,
când cuvântul mi-este lupul
care urlă spre năluci.




luni, 28 noiembrie 2011

Focul Iubirii


Un vânt subțire se-ntețește și răsfiră aceste ultime raze de soare blând, neputincios. Fierb în joc resturi de frunze pe pământul durerilor și copacii se apleacă pe o parte. E cer senin și-nalt și nori de puf, câțiva, îl mai pătează. Azi adunăm tot albastrul de sus în trupuri și nările feamătă-n aerul rece de început de iarnă. Îngust, râul de lacrimi se strecoară încă, ducând departe gânduri negre. Ne-așternem pașii alături, înlănțuiți, pe poteca ce urcă șerpuind spre bolta hrănită cu lumină. Avem cu noi durerea strânsă-n file albe și am ales să facem foc înalt din ea, ca să dispară odată-n flăcări de iubire și să aruncăm de pe umeri povara grea. Se-aprinde iute focul întețit de vânt ce încălzește mâini și inimi în dans ce  învăluie și îmbăiază sufletele. Suntem doar noi și focul iubirii noastre de acum. Și-o albastră stea sclipind a mai rămas deasupra, steaua sub care ne-am cunoscut, e steaua noastră ce ne leagă în fir neîntrerupt mereu. Ne amintește iar de clipa în care lumina înrourată-curcubeu se balansa pe aripile tinere, clipa dintâi în care ne-am umplut viața de cântec și dorințe pure. Îți întorci privirea spre mine cu sclipiri de foc în ea, iar eu regăsesc, fără teamă, prin orizonturile încețoșate pulberi mari de stele. Simt parfum de castană coaptă-n jar și văd flăcările mari sub pleoapele care ard mute dureri. Amăruie, linia zâmbetului tău naște fiori mărunți pe buzele mele. Câte puțin întoarcem secundele de partea noastră, câte puțin ne aducem aminte de noi. Nu mai găsim cuvinte și doar ochii mai vorbesc, șoptind povestea veche de-nceput de lume. Mă apropii de tine, cu degete prelungi căutându-te și parcă mi se pare că te văd surâzând. Timpul ca o haină grea își ridică pânza de ceață dintre mine și tine. N-am avut de unde să știm că am mai fost, până nu am întregit sufletele ascunse pe jumătate după nori închipuiți. Nu am știut ce vrem, până când în apropierea sărbătorilor de iarnă n-am aprins iar candele-n priviri. N-am știut că nopțile întunecate de dragoste ascund albastre stele de gând ce ne vor arde pe frunte cu lumină. În focul pus de noi topim nisipul celor ce au fost și creștem o clepsidră ce va aduna doar clipele frumoase, blocându-le-n eternitate. Întortocheatul semn al ochilor tăi mi-a mai dat o fărâmă de potecă pe care să alerg prin raze de soare blând, să-ntind aripa ca să-ți cresc și ție din umeri albe, uriașe aripi și-apoi să pot iar să zâmbesc ca și tine. Am ars în limbi de foc durerea a tot ce-a fost închis în suflet, păsările de gând adunate pe buza inimii, tristețea toamnei. Că ne-a fost sufletul greu vom uita, că am avut inima grea vom uita, c-am suferit, iar vom uita. Tăcerea poate va mai vorbi o vreme și lacrimile vor mai curge de fericire că te-am văzut umbra mea ce nu se mai desparte de mine. În prag de sărbătoare sfântă zâmbim ca pentru prima dată, deși ne cunoaștem parcă de când lumea, de când tu în înaltul salt spre stele ai aprins candela mea. O simfonie a dragostei focul ne cântă, dansează pe trupurile curate, spălate de păcate, ne încălzește inimile și privirile scânteiază spre ziua de mâine. Înaltă, steaua noastră sclipește tot mai tare, căci nu mai există nicio taină între noi. În adânc nu mai pot să cuprind fericirea când tu nu poți să-mi mai spui decât că mă iubești.

duminică, 27 noiembrie 2011

Urcuș



Călcați pândind, privind de ne e greu,
nu ne întindeți apă, nici străluciri de stele,
vă faceți că nu știți că-aici suntem mereu,
cu șira încă dreaptă, deși ducând cruci grele.


Sunt nori de plumb deasupra, e vifor împrejur
și umbre ce ar vrea să ne-ngreuneze calea,
dar tot urcăm pe creste tăioase spre azur,
știind că după dealuri, întinsă vine valea.


Noi am ales Iubirea, albă piatră de căpătâi,
și-atunci nu doare că ne-mpiedicăm ades,
ne ridicăm, știind că pasul ni-l urmăriți întâi,
și-apoi urcușul tainic, în zori de zi ales.


Ne răsucesc iluzii, de tălpi se-agață spini,
sunt păsări mari ce țipă și înegresc azi zarea
șerpi ce ne atacă iute, dar sus sunt lupi blajini,
cai liberi ce-n galop știm c-or albi cărarea.


Călcați pândind, privind de ne e greu,
nu ne întindeți apă, nici străluciri de stele...
Azi s-a oprit nisipul de tot în ceasul-zeu
și drept străbatem calea, știind de toate cele.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Amintiri


Trenul cu vagoane mici, albastre ce se zgâlțâiau printre livezile de pruni și meri întinse de o parte și de alta a căii ferate. Casele țărănești, masive, colorate, cu porți de fier uriașe impuneau respectul celorlalți în fața gospodarilor bănățeni. Copilărie ascunsă într-un labirint... cu fiecare pas pe care îl fac în amintire, se ivesc altele, mă copleșesc mereu altele... Ce înseamnă să asculți tăcută cântecul amar și răgușit al taragotului bănățean... uiți de toate!



Casa Bobel-Juliana Fabritius DANCU

vineri, 25 noiembrie 2011

Adevărata libertate

Creativitatea întregește sentimentul de libertate. Nu îmi mai este teamă de mult, nu mă mai simt închisă-n trup neputincios. Nu mai aparțin nimănui, nici chiar mie însămi. Și totuși...uneori, am simțit și mai simt gustul tristeții. Târziu am aflat că libertatea are două capete. Primul strigă libertatea ideii, a rostului, a omului ce se bucură de propria individualitate. E libertatea ce odată atinsă aduce ușurare și fericire mare. E detașarea de tot ce este în jur.  E eliberarea de lucruri. Dar incompletă, această libertate aduce tristețe. Aduce singurătate și gol în suflet. Libertatea trebuie să aibă un scop, un sens, să fie o realizare, ceva creativ, ca de exemplu... libertatea de a scrie. Deschizi deodată ochii în libertatea mult visată, vezi că ești liberă, descătușată, că nu mai sunt lanțuri, nici închisori, ești doar tu și cerul înstelat, doar tu și ziua caldă...și unde te duci? Unde trebuie să te duci? Brusc te cuprinde tristețea. Ce cale să alegi? Ce să faci acum că ești liberă? Până acum nu ai putut merge, te-au împiedicat lanțurile conștiinței. Te-a măcinat anxietatea, dorința de evadare, de fugă de tot. Simpla libertate nu înseamnă nimic fără creație, fără calea creației. Cercul e complet când îți exerciți talentul de creator. Creația e cea care te dezrobește, cea care rupe lanțurile ce-au însângerat încheieturile mâinilor. Libertatea nu e doar un gând, nu este doar un vis, e un câștig în urma luptei cu rostul vieții. E ceea ce alegi și ceea ce te împlinește ca ființă, spirit și suflet. Toți luptăm pentru libertate în toate formele ei. Toți ne confruntăm cu vechiul și noul, cu ceea ce ne ocupă timpul împotriva voinței noastre și a gândului despre ceea ce suntem. Suntem goi fără creativitate, căci ea are mulțimi de forme și culori, mii de fațete și cântece.  Libertatea completă ne transformă în creatori, în revelatori ai lumii așa cum ar trebui să fie ea în cea mai pură formă. Așa cum este în esență. În fiecare din noi sălășluiește un creator ce poate să facă tot ce își dorește, e creatorul ce coboară în interior spre a dezvălui exteriorul. Libertatea poate fi înțeleasă cu adevărat de-abia așa, în acest fel. Rostul ei este de a crea oportunități, nu de a fi un obiectiv greu de atins. Libertatea adevărată e forța creatoare, e posibilitatea de a face tot ce vrei să faci. Cei ce văd libertatea altfel rămân înlănțuiți. Niciodată cei din închisoare nu văd motivul pentru care se află acolo, singura lor dorință e de ascăpa de lanțuri. Nu se gândesc ce vor face apoi, după ce eliberați, vor fi în picioare sub cerul înalt, dar fără direcție, complet pierduți. Acesta e motivul principal pentru care oamenii rămân prizonieri. În culoare, religie, națiune, toleranță. Preferă închisoarea pentru că aici nu au nicio responsabilitate, aici nu trebuie să fie creatori, aici alții se îngrijesc de ei și alții le arată drumul. E simplu așa, e ușor. Dar nu ești liber cu adevărat dacă nu ești responsabil. Nu alege nimeni în locul tău, nu răspunde nimeni pentru ce ai ales. Doar tu. Alegi să fii sclav în propria viață? Alegi să păcătuiești, știind că dacă te rogi apoi, se vor spăla păcatele? Ce simplu ar fi! Oare când vom înțelege adevărul? Când ne vom accepta rostul? Când vom rupe lanțurile sclaviei sufletelor noastre? Când vom fi capabili să distrugem închisori și să creăm Paradisul? Când vom afla cu adevărat fericirea? Când vom fi cu adevărat liberi? Putem să fim doar plătind pentru alegeri și asumându-ni-le. Lumea noastră adevărată începe din interior. Aici trebuie să risipim întunericul, altfel, mai devreme sau mai târziu, ne vom lovi de gratiile ruginite al propriei închisori. Trebuie să rupem bariera ce ne impune tristețea și ne forțează sufletul să-ngenuncheze. Povara e grea și crește cu fiecare clipă când nu-ți știi rostul. Trebuie să deschizi ochii, să deschizi inima, să deschizi sufletul și tot ceea ce dorești se va împlini. Încearcă să găsești bucuria celei dintâi clipe, clipa în care ai ales să fi. Creație și creator deopotrivă. Găsește bucuria libertății că faci în lumea mică din jur un pic mai bine, un pic mai frumos, un pic de culoare, un pic de sunet, un pic de cuvânt. Vor apărea în cale grădini de suflet înmiresmat de iubire de oameni. Vor crește flori în culori necunoscute, amestec de vrajă și vis, de cântec și legendă. Descoperă creatorul în tine, pe-acel ce călător prin lume plantează gânduri frumoase, curate ca niște flori ce se lasă rupte pentru a aduce bucurie în ochii îndrăgostiților, chiar dacă știu că mor. E clipa pentru care s-au născut și își știau menirea. Mulți vor trece prin grădini de suflet, unii le vor privi doar, alții vor aduna flori, le vor rupe, le vor duce acasă în buchet aromat sau vor face coronițe multicolore pentru creștet de copil, câțiva le vor strivi sub talpă cu nepăsare, dar cu toate astea ele vor înflori mereu, mai frumoase, mai alese, știind că undeva au adus liniște sau fericire, undeva și-au îndeplinit misiunea. Câțiva dintre noi au înțeles, câțiva au ales. Și libertatea a împrăștiat fericire. Fericirea a adus libertate!

joi, 24 noiembrie 2011

Adevărul despre UNU


Există un adevăr indestructibil cu care trebuie să te înveți și pe care nu-l poți neglija sau trece la capitolul amintiri. Gonim după iluzii lăsând bucăți de suflet în urmă. Ne e sete de iubire, ne e foame de dragoste și dorim să potolim repede frământările, întrebările, adevărul din noi, secretul veritabilei vibrații interioare. Nu căutăm perechea cântată de mulți, căutăm acea pereche dintre toate perechile lumii. Jumătatea ce ne completează perfect trupul, sufletul și spiritul. Când viața ne duce la răscruce ne amintim legende demult îngropate și le aducem sus spre cer pe aripi de suflet. Reușim atunci să privim bolta cu sclipiri nefirești și stelele ce ard. Nimic nu mai aparține lui tot, ci tot aparține lui Unu. Unu e singura cifră ce transformă doiul, e perfecțiunea însăși. Unu e certitudinea că iubim și suntem iubiți, e realul din vis, palpabilul din ireal. E înălțarea câștigată în lupta cu hazardul și tăria cu care ne înfruntăm destinul. E supremul miracol ce ne călăuzește și ne împacă în lupta cu viața.  
Unu e adevărul despre noi înșine.