Un vânt subțire se-ntețește și răsfiră aceste ultime raze de soare blând, neputincios. Fierb în joc resturi de frunze pe pământul durerilor și copacii se apleacă pe o parte. E cer senin și-nalt și nori de puf, câțiva, îl mai pătează. Azi adunăm tot albastrul de sus în trupuri și nările feamătă-n aerul rece de început de iarnă. Îngust, râul de lacrimi se strecoară încă, ducând departe gânduri negre. Ne-așternem pașii alături, înlănțuiți, pe poteca ce urcă șerpuind spre bolta hrănită cu lumină. Avem cu noi durerea strânsă-n file albe și am ales să facem foc înalt din ea, ca să dispară odată-n flăcări de iubire și să aruncăm de pe umeri povara grea. Se-aprinde iute focul întețit de vânt ce încălzește mâini și inimi în dans ce învăluie și îmbăiază sufletele. Suntem doar noi și focul iubirii noastre de acum. Și-o albastră stea sclipind a mai rămas deasupra, steaua sub care ne-am cunoscut, e steaua noastră ce ne leagă în fir neîntrerupt mereu. Ne amintește iar de clipa în care lumina înrourată-curcubeu se balansa pe aripile tinere, clipa dintâi în care ne-am umplut viața de cântec și dorințe pure. Îți întorci privirea spre mine cu sclipiri de foc în ea, iar eu regăsesc, fără teamă, prin orizonturile încețoșate pulberi mari de stele. Simt parfum de castană coaptă-n jar și văd flăcările mari sub pleoapele care ard mute dureri. Amăruie, linia zâmbetului tău naște fiori mărunți pe buzele mele. Câte puțin întoarcem secundele de partea noastră, câte puțin ne aducem aminte de noi. Nu mai găsim cuvinte și doar ochii mai vorbesc, șoptind povestea veche de-nceput de lume. Mă apropii de tine, cu degete prelungi căutându-te și parcă mi se pare că te văd surâzând. Timpul ca o haină grea își ridică pânza de ceață dintre mine și tine. N-am avut de unde să știm că am mai fost, până nu am întregit sufletele ascunse pe jumătate după nori închipuiți. Nu am știut ce vrem, până când în apropierea sărbătorilor de iarnă n-am aprins iar candele-n priviri. N-am știut că nopțile întunecate de dragoste ascund albastre stele de gând ce ne vor arde pe frunte cu lumină. În focul pus de noi topim nisipul celor ce au fost și creștem o clepsidră ce va aduna doar clipele frumoase, blocându-le-n eternitate. Întortocheatul semn al ochilor tăi mi-a mai dat o fărâmă de potecă pe care să alerg prin raze de soare blând, să-ntind aripa ca să-ți cresc și ție din umeri albe, uriașe aripi și-apoi să pot iar să zâmbesc ca și tine. Am ars în limbi de foc durerea a tot ce-a fost închis în suflet, păsările de gând adunate pe buza inimii, tristețea toamnei. Că ne-a fost sufletul greu vom uita, că am avut inima grea vom uita, c-am suferit, iar vom uita. Tăcerea poate va mai vorbi o vreme și lacrimile vor mai curge de fericire că te-am văzut umbra mea ce nu se mai desparte de mine. În prag de sărbătoare sfântă zâmbim ca pentru prima dată, deși ne cunoaștem parcă de când lumea, de când tu în înaltul salt spre stele ai aprins candela mea. O simfonie a dragostei focul ne cântă, dansează pe trupurile curate, spălate de păcate, ne încălzește inimile și privirile scânteiază spre ziua de mâine. Înaltă, steaua noastră sclipește tot mai tare, căci nu mai există nicio taină între noi. În adânc nu mai pot să cuprind fericirea când tu nu poți să-mi mai spui decât că mă iubești.
