Portret

Demult ți-am făcut portretul
în inima mea...
La extremități am așezat
șoaptele, bătăile de inimă
și lacrimile, stele căzute.
Ochii-ți privesc neclintiți înainte
și mă încurcă printre gânduri,
dar eu pictez în continuare
sperând că voi afla
ce simți în suflet.

Contradicții

Ți se va permite oare, să fii ce alegi să fii, să faci ce îți place, ce simți,
să pictezi, poate, sau să cânți?
Sau ți se va implementa nereușita părinților de a fi ceva ce nu ai dorit niciodată, impunându-ți-se că așa trebuie, că așa ai fi fericită și împlinită?...
Dar de fapt ce contează? Contează ce simți tu? Contează ce-ți place?
Contează doar să deprinzi strategia secretă de a reuși să depășești obstacolele, indiferent ce limitări ar exista.
Cu prețul izolării de toți, cu prețul de a deveni rebelă...
Asta se întâmplă deseori. E ca o formă de protest.Mereu a fost și va fi. Așa a generat conflictul dintre generații.
Puțini sunt părinții înțelepți care să se respecte pe ei și pe copiii lor.
Trebuie să faci ce simți! Asta te ghidează. Să zâmbești când vezi reacțiile celor din jur! Nu contează părerile lor, sunt amuzante jocurile limitărilor umane din jur.
Nu subscriu la regulile lumești rigide și pline de superstiții.
Mă accept. Atitudine nobilă. Zâmbet și bunătate.

Cuvintele și noi

Sunt oameni ce aruncă în alți oameni cuvinte 
și oameni ce seamănă-n alți oameni cuvinte. 
Sunt oameni ce cheamă nemărginirea 
și oameni ce-o așteaptă. 
Vieți și viziuni. Drumuri și așteptări. 
Căutări și găsirea mirajelor. 
Uneori speranțele scad, alteori 
credința crește și aripile se văd. 
Omul ce seamănă cuvinte calde aduce pacea 
și din boabele sale de suflet, curate și sfinte, 
ceilalți adună liniștea pentru visele ce devin realitate.
Vor crește copaci înalți ce vor rezista prin timpuri. Omul ce aruncă vorbe rele și tulburi poate omorî suflete și distruge sorți.
Cuvintele nu cruță și nu iartă, sunt arme străvechi,
bice ce sfarmă sau ard.
Strică vieți și surpă drumuri.
Cuvintele se-mprăștie și-apoi revin
ca valurile de mare.
Pe pământ trec zile și nopți,
în ceruri veșnicia e stăpână.

Singurătate

Oamenii nu pot trăi singuri, nu pot trăi, dar mor aşa. Moartea e o pasăre fâlfâitoare ce-ţi mîngâie trupul şi-ţi atinge pleoapele. Vezi ultima oară lumina, fereastra se întunecă de imensitate și atunci totul e legat şi raportat la eternitate. Trecătoarele iubiri ne chinuie, se nasc o dată cu noi şi mor la fel. Pământul pe care călcăm aici, poartă jertfe, oase albite de timp, clopote în boarea dimineţilor repetate în care ne trezim cu aceleaşi obsesii, trenuri lungi ce ne duc în lume prin verde proaspăt ce învie pleoapele şi luminează în fiecare dimineaţă, foşnesc între câmpuri de grâu şi apoi ne ridică spre hăul fără margini din noaptea
când veiozele ne albesc tâmplele
pline de gânduri.

Vis alb

În stradă-i strat de zăpadă pură.
Într-o pădure de sănii ne plimbăm acum
şi fulgii de nea-mi cad pe gene umede.
Aerul e albastru, curat şi bun,
vântul uşor adie, fulgii mă mângâie, cunună de flori albe îmi împletesc pe frunte, cu sclipiri de-argint.
Tac, taci şi ne privim adânc, eu
cu ochii sufletu-ţi pătrund ca printr-un strat de omăt curat, neînceput.
M-ai ţine-n braţe şi-am pleca departe,
la munte, undeva, prin aerul curat de iarnă ce ne albește sufletele și iubirea.

De veghe

Murim în fiecare clipă când încercăm să trecem granița dintre iluzie și realitate. Cu fiecare pas, viața se îmbrățișează cu moartea. Aș vrea să opresc timpul ca să-ți privesc mișcările tăcute și sper ca buzele tale să păstreze sărutu-mi ca amintire. Un cântec sparge liniște și-mi împletește culori în suflet. La început, îl ascultam privindu-ne în penumbră îmbrățișați, cu sufletele-n flăcări. Parfum de roze plutea în aer și stele atârnau la fereastră. Îți stau alături și te privesc în somn, mi-aș dori să te prefaci și să spargi liniștea nopții cu un zâmbet. Dar dormi adânc și-atunci îți șoptesc la ureche cât te iubesc și cât aș vrea să pot opri timpul în loc... Iubirea pură trăiește-n mine, chiar de m-apropii de sfârșit cu fiecare zi. Te privesc adânc și știu că dincolo de realitate, moartea nu e atât de dificilă. E tot o parte a vieții. Cu minus. Nu mă ascund, tot mă va prinde. Dar mi-ar plăcea să mor ucisă de sărutul tău.

Lauri Blank - The kiss

Acasă

Mama plânge-ncet pe o scrisoare,
tata își ține ochiul deschis tare,
bunica mea albă se mișcă prin casă,
dintr-un colț într-altul, după mai multă căldură.
Privesc încet înaltul, cu nori și cu îngeri în albastru veșmânt, implorând reîntoarcerea timpului pierdut.
Câinele bătrân nu mă mai recunoaște azi
și atunci tresar încet și oasele spre soare le întind.
Acasă sunt ierburi ce le-am călcat desculță...
Mi-e dor!