E prea uşor să te măsori cu cei pigmei şi făr-de suflet, când ai putea chiar viaţa să ţi-o dai pe un strop curat şi alb din lumina ce-ai visat-o fără odihnă, neîntrerupt, mereu mai plină de perfecţiunea împlinirii unui ţel, un final curat şi clar. Nu-i oare suprema căutare şi atingerea ce ni s-a dat la început, în trista existenţă efemeră? Te-apleci ca-n faţa unei icoane sperând că totul ţi se mai poate ierta, cum te apleci în faţa florii create din iubire şi realizezi perfecţiunea ce rareori se dă să o trăim. Dar omul, oare ce-i ? E numai cel care îşi poartă crucea fără odihnă pe un deal ce urcă sau coboară sau are drept şi el să guste-n tihnă răcoarea clipelor ce altfel pot să-l doară? Noi suntem cei ce iertăm şi poate dacă-ntr-un asfinţit putem să iertăm şi ni se iartă e semn că ne inţelegem calea şi menirea. Ciudate-s clipele în care viaţa vrea să te împingă spre renunţare când nu mai ai pe nimeni şi te-ndeamnă să pui capăt jocului absurd. Împotriva legilor naturii tu uiţi că lumina ce s-a născut în circuitul larg universal odată cu tine, din necuprins, îţi face semn o clipă doar să stai şi tot ce freamătă de-atâta viaţă în jur, îţi spune să te pleci şi să te rogi, să îţi aduni din propriile puteri izvoare pentru primăveri ce altfel vin firesc din ierni amare, din ceţuri reci şi întuneric. Tot vieţi din alte vieţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu