Ovidiu în seara asta ne-a vorbit,
și-a plâns versurile pe alt ţărm
şi încet, a înnodat corzi pentru alte cântece,
semn că încă mai are de plâns,
semn că dragostea lui e tot mai mare
cu cât cresc depărtările, cu cât creşte tristeţea.
E unic în dragostea lui, a ars pentru dragoste două milenii
şi va mai arde cât dragostea va fi pe pământ.
Patimă imensă, tristeţe enormă, inimă monumentală.
Și totuși a rămas acum doar o statuie la mal de mare.
Ovidiu este în același loc sau poate pretutindeni
ca o umbră tristă în cetatea dragostei, ca o piatră albă,
semn peste veacuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu