În zarea aproape întunecată o
rătăcire-ţi plânge în priviri şi-ţi pare rău...
Să fie prea târziu? Mai caută-ţi paşii!
Mai sparge-n dinţi un pumn de negre gânduri şi aruncă iute miezul de amar!
Nu mai călca pe întuneric tinereţea...
Apoi, adu-mi o floare ziua să plâng petalele de-un alb pur ce o să cadă uşor pe lângă mine...
Mi-aş fi dorit să-ţi fie sufletul de piatră albă aşa ca floarea asta tristă de ofilirea ce-o aşteaptă...
Cum poţi să uiţi? Cum poţi să dormi crucificat pe rugul tău?
Cum să-ţi înghesui trupul în pereţi şi sufletul în colivie?
Se face târziu şi uitarea ne dă târcoale...
Frunza mă taie cu dinţi ascuţiţi de metal
şi floarea s-a întunecat.
Mai eşti? Mai sunt?
A fost un vis?
Binecuvântare sau blestem?
Va trece timpul şi vor trece anii...
Vom şti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu