Poarta

Rămân semne de la strămoşi, de demult tare şi se transmit prin veacuri până la noi. Nu ştim, nu putem ştii, nu vrem să ştim şi totuşi toate aceste semne date le purtăm cu noi peste tot ca pe o desagă. Câteodată seara ne aşezăm liniştiţi lângă focul blând, încălzitor de trup şi depănăm amintiri,...amintiri care cad ca nişte ninsori de munte alb, acoperit de nea până la vârful ce înţeapă cerul. Unele dor, altele sunt pline de dor ca nişte ecouri de noapte albastră.
Ne rugăm Celui Mare şi Sfânt ca toate ce ne sunt date să poată fi cărate, ca prin răni să nu se mai scurgă viaţa, ca să nu mai fim trişti decât o clipă. Şi Îi mulţumim din suflet pentru tot.
Până şi pentru necazurile ce ne-au îngenuncheat deseori, dar am făcut din îngenunchere rugăciune şi am învins.
Prin poartă trec mulţi oameni mereu, apar din senin ca ninsoarea asta atât de mult aşteptată. Trec prin ea respirând uşuraţi, calmi, nişte cruci albe şi tăcute.