Fata şi tigrul

Oanei,

Dincolo de gând, într-o pădure fermecată, trăiau o fată şi un tigru.
Nici nu se mai ştie cum au ajuns să se întâlnească, cum au ajuns să fie împreună. Tigrul o iubea şi o proteja. O urma peste tot. Ca o umbră.
Nu era asemeni celorlaţi tigrii, era mult mai mare şi cu ochi albaştri, de un albastru hipnotic.
Şi nu se hrănea cu carne. Nu vâna. Mânca numai ce mânca şi fata, fructe din pădure, muguri şi ierburi pe care ea le aduna cu grijă.  Fata ştia să le aleagă, sa le deosebească pe cele bune de cele rele, avea acest har.
Şi mai ştia să facă amestecuri şi pulberi din care, deşi doar gustau, se hrăneau pentru o zi întreagă. Setea şi-o potoleau cu apă rece de izvor. Cunoşteau toată pădurea. Până în cele mai ascunse locuri. Ştiau toate vietăţile, toţi copacii şi toate plantele. Le săreau în ajutor de câte ori era nevoie.
Oblojeau răni, mângâiau inimi rănite, aduceau zâmbetul pe buzele amare, lumină în ochii trişti şi căldură în sufletele îngheţate. Animalele toate îi îndrăgeau. Copacii la fel.  Florile le parfumau aerul, păsările ciripeau, încântându-le auzul. Până şi apa şiroia altfel când erau în preajmă. Nimic nu era întâmplător pentru că şi fata şi tigrul erau suflete frumoase şi bune, ce aduceau lumină în jurul lor. Pădurea îi ocrotea, mulţumindu-le in fiece clipă pentru ce aleseseră să facă.
Uneori, obosită după o zi întreagă de mers, încăleca tigrul şi acesta o ducea în spate. Atunci toţi ce-i care îi întâlneau, aveau sentimentul că văd o singură făptură. Un tigru cu aripi de înger. Părul auriu şi rochia diafană a fetei fluturau deasupra tigrului ca nişte aripi uriaşe şi în lumina Lunii străluceau într-un fel ciudat.
Noaptea, dormeau alături, pe iarba de catifea a pădurii, înveliţi doar cu pătura de stele albastre a bolţii. Păsările le vegheau somnul şi Luna cu razele ei neîntrerupte le mângâia frunţile.
Pădurea le era sălaşul cald şi liniştit.
Într-o noapte când Luna strălucea aidoma Soarelui pe cer şi stelele sclipeau asemenea, Spiritul Pădurii se ivi lângă ei. Era bătrân, atât de bătrân ca nici Timpul nu-i mai număra anii. Văzuse multe, ştia şi mai multe, aşa că nu întâmplător apăru acum lângă ei. Venise vremea ca ei să afle care le era menirea.
" - Aici, în pădurea noastră, Edhumana, aţi învăţat tot ce trebuia. Nimic din ce e, nu vă e necunoscut. Trebuie să plecaţi de-acum. Aveţi multe lucuri de făcut împreună. Dar departe, mult mai departe. Alte păduri vă aşteaptă."
" - Cum aşa? Cum să plecăm de aici?"
" - Trebuie să îi învăţaţi şi pe ceilalţi. A venit vremea să ne adunăm. Să învăţăm unii de la ceilalţi tot ce e de învăţat. Mai sunt şi alţii care fac ce faceţi voi şi care trebuie să ştie ce ştiţi voi. Şi voi trebuie să faceţi la fel."
" - Unde trebuie să mergem?"
" - Dincolo de munţi, e o pădure mai mare ca a noastră, Estacado. Acolo sălăşuiesc animale ciudate. Ele îşi schimbă înfăţişarea. Devin uşor păsări sau animale ca cele crescute de oameni. Sunt sub vraja celui Rău. Cel Rău vrea să cucerească toate pădurile noastre. Să ne facă să uităm care e rostul nostru. Să aducă întunericul în noi şi în jurul nostru. Fiţi cu băgare de seamă! Nu toate animalele urâte sunt şi rele, aşa cum nu toate florile care miros frumos sunt reale. Trebuie să cautaţi in Estacado şarpele cel înţelept. El vă va spune mai multe. Poteca pe care trebuie să mergeţi ca să ajungeţi la el este violet. Luna vă va arăta calea, iar vântul vă va şopti dacă sunteţi pe drumul cel bun."
Zicând acestea Spiritul Pădurii se făcu nemaivăzut.
Fata se uită la tigru, tigrul se înclină, făcându-i semn să îl încalece. Porniră la drum fără să mai stea pe gânduri. Ştiau amândoi că nu mai era timp de pierdut.
Ce nu ştiau cei doi e că Spiritul Pădurii îi înzestrase cu o putere pe care nu a avuseseră până acum. Alergau mai repede ca gândul. Zburau de-acum şi într-o clipită, ajunseră în Estacado.
Estacado era o pădure ciudată, copaci înalţi şi aiuriţi acoperiţi de gheaţă sclipitoare, iarbă aproape neagră şi o ceaţă alburie ce înghiţea parcă totul în jur. Totul părea încremenit.
La marginea pădurii, fata coborî uşor de pe tigru, pornind la pas alături de el. Din înaltul bolţii, Luna începu să strălucească pe ei, învăluindu-i ca într-o mantie fermecată. În faţa lor erau trei carări. Una albastră, alta roşie şi cealaltă violet. Porniră pe cărarea violet aşa cum le spusese Spiritul Pădurii.
Încet, încet ochii li se obişnuiră cu întunericul. Mergeau încet, în tăcere, ascultând cu atenţie în jur. Cărarea era şerpuită, străjuită de copaci înalţi care parcă atingeau cerul. Vântul bătea încet, împingându-i de la spate. Era semn că porniseră pe drumul cel bun.