Destin

Ajungem toţi, pas cu pas, la cotul apei lungi cât viaţa şi învolburate, până la cel din urmă ceas al fiecăruia din noi.
Sufletul acestui neam scoborâtor din munţi, unde un Decebal a avut tăria să nu se frângă de mijloc, ne transformă bătăile inimii în dangăt de clopot de aramă, în zbor albastru spre înaltul frunţii cerului, Ceahlăul, de strajă parcă pus , pentru ca gândul să stea treaz. Ne picură sfios pe-a florii geană, înceţoşând amintiri dintr-un urmaş în altul, un talisman de lacrimi pure, coborâte pe pământ, poruncit în timp, de soartă. Aşa a fost casa destinului acestui neam de frământări şi sihastre dureri. Ne-a limpezit doar locul sfânt. Putna, Cozia, Tismana şi Voroneţ sau Suceviţa. Ne-au curăţat doar apele repezi ale Streiului, Oltului sau Mureşului cel grav. Deasupra ne-a fost dată crucea cea de lemn şi o purtăm din stea în stea.
Omul cel cu fruntea-n Făgăraş ne luminează visele din miez de zi, ne face oameni vii cum n-am mai fost de mult. Putem de-acum să spunem "Gata!" pentru colţul de rai, picul de plai ce ne-a mai rămas în munte sus, unde susură izvoare argintii în muzici blânde pe pietre răsturnate. Ne luminează în colţ de ochi şi inimă, luceferi. Dintr-un strămoş în altul am purtat nume de sfinţi, de Andrei şi Stefan, Mihai şi Nicolae, de Ana şi Maria. Nume de blânde stele, de Oameni. De-asta ne este încă sete de Adevăr. De-asta ne ard tristeţi pe rug. Încă mai putem să reluăm Viaţa de la început de Timp. Încă mai putem să transformăm pământul în casa de oameni buni, bucuroşi de oaspeţi. Încă mai avem în sânge doina veche. Încă bat stelele-n ape ca-n oglinzi. Încă putem acoperi pământul de flori. Atât timp cât mai suntem şi mai credem în Sfinţenie. Cât încă ne rugăm. Ne picură văpăi de foc, dar le potolim cu lacrimi. Atâţia încearcă să ne ucidă până şi amintirile celor străbuni, dar noi încă plantăm în grădinile valahe florile albe ale iubirii. Frate ne este încă Banatul drag şi bun, sacrificat pentru Lumină şi Adevăr. Şi-apoi Ardealul şi Moldova. Lumina divină ne plouă de deasupra şi ne mângâie încă. Sunt zile argintii ce-anunţă ceas de cumpănă în Timp. Uşor, un nai, un tulnic şi-un caval ne clatină auzul din deal în deal. Curg lacrimi de bucurii şi nevoi...