Burebista

În barba ta stau bufniţele asteptând seara mereu, primăvara şi toamna, vara şi iarna. Ochii lor luminoşi măsoară fiecare clipă cu câte o bătaie bătrână de aripă.
Burebista eşti un stâlp ce suie spre cer, getodacii îţi sărută privirea neînfricată peste câmpul de luptă. Neamul tău te ascultă. Copacii neamului tău te ascund, păsările neamului tău te cântă, roadele pământului tău sfânt te îngână.
Burebista, tu, stejar înalt ce stai de veghe şi azi pe dealurile getice, soarele îţi coace viile şi poamele, grâul ce se aureşte ca mierea. Privirea ta e lumină, cuvântul tău soare adus din istorie, din sfânta carte apari, gândeşti şi calci pământul, acum fiind o stea pe cer senin ce strapunge aerul cu săgeţi de lumină. Prin ploile aspre ale vremii ai iubit Pământul şi ai adunat mulţimea.
Cu aerul ai vorbit şi ne-ai trimis Cuvântul prin veacuri, peste Timp. Os peste os, columnă peste columnă şi templu peste templu. Sângele tău ne pulsează în vene şi încă ne hrănim cu miere, sare, peşte, aşa cum ne-ai învăţat.
Suntem din lutul ascultător de azi ce-a adunat cuvintele tale şi din sufletele de ieri ce au luptat pentru libertate.