Alina Manole - Manuscris de la Marea Moarta

Alina Manole - Plec putin

Cuvinte ude

Mâinile răsfoiesc iute o carte,
mişcând timpul
ce se suprapune peste viaţă.
Sufletul îşi ia zborul
înălţându-se iar inima
se umple de preaplin.
Răsare lumina
prin ploaia ce plânge
pe arcul zilei.
Și eu... renasc
din unealta firavă
a acestei ploi.

Printre valuri

Întreb de tine și în maluri
bat valuri și alte valuri
pustii de dor.
Găsesc urmele pașilor tăi
pe nisipul ud de lacrimi.
Te-am pierdut
și-acum am rămas cu malul,
cu stânca
și cu valul
judecând
rana albastră
a mării.

Să fie vis?

Poate este doar un vis...poate e doar ecoul unei iubiri...
Mă înalț prin tine, vibrez alături de tine. Visez? E miez de noapte și totuși îmi pare că e lumină afară. Oftez și oftatul îmi pare greu și singuratic. Caut adevărul dincolo de oboseală și povară nemeritată. Sunt câteodată ruptă de realitate și târâtă într-o beznă adâncă. Și-atunci îmi spun că totul e vis, coșmar întunecat, abis al unui timp ce nu este al meu, în care mă cufund mai mult. Când dorul meu pornește spre tine mă ridic și mă minunez de-atâta alb de suflet. Și-atunci redevin femeie, caut alint, caut iubire, caut viață.  Surâsul îmi albăstrește privirea, albastrul îmi umple sufletul. Mă luminează și luminez în albastru marin.Să fie vis? Privirea ta mă fixează cu vorbe nerostite, brusc și neiertător, și glasul tău ar vrea să prindă sunet. Mă doboară forța din ochii tăi și mă întreb dacă e vis și acesta. Tăcerea ta, adâncită parcă în amintire, mă înegurează ca o prevestire de furtuni în suflet. Și atunci lipesc mâinile în rugăciune, în dreptul inimii, încercând să prind în căușul lor clipele lovite de fulger, începutul cuvintelor nespuse, viforul de la poarta neîncrederii. E vis și acesta? Chipul tău ce-mi revine în minte obsedant ca un ecou, ca un strigăt pe care nu-l pot opri, ca o chemare pe care o rostește în șoaptă inima mea, ca o durere continuă și tremurătoare. Și-atunci mâinile mele eliberează puritatea din colivia absurdului. Să fie vis? Zborul neprefăcut al dorințelor mele, durerea din adânc și tremurul nestăvilit al gândurilor, lacrimile uscate sub geană? Întind mâinile a deznădejde spre cer... Noaptea asta de vis albastru întinde mâinile spre tine. Clipa de taină ce lacrimi picură în suflet mă cuprinde în adâncimi de vis. E vis oare? E doar ecou de suflet? Speranțele au chipuri pierdute sub negura depărtării...

Sfinți

O mamă cu caieru-n mână
un tată cu barba-n pământ
sunt aur şi lege străbună
ai sfântului pământ.

Prin ei ne-am înălţat puternici,
încrezători cu fruntea sus,
mai presus de cer,
cutezând spre alte constelaţii
precum însetaţii.

Fericire

Mi-e sufletul desaga moșului
cu barba albă
ce vine-n miez de iarnă pe la toți,
preaplină de gânduri bune
și vorbe frumoase,
culori și strălucire.

E greu să spui ceva acum
când tocmai ai amuțit...
Mulțumesc suflete dragi!