Atâtea nopţi albite au murit în palma mea şi m-a durut să văd că lăcrimează. Le mângâiam cu sărutări fierbinţi, le înviam, dar ele nu ştiau durerea. Erau nopţi din viaţa mea ce sub bolţi de vis scânteiau. Încercam să stăpânesc focul sufletului ce ardea. Lumina scotea din mine şuvoi de ape învolburate. Am îmbrăcat romantică rochie de mătase albă, lungă cât ziua de vară şi-am ridicat privirea spre arcul de flori din boltă ce înmiresma aerul şi mă îmbăta cu parfumul lui. Florile erau semnul iubirii, curate petale ce ningeau lumină.Vântul spulbera gândurile de pe umerii bolnavi de vise şi cerul mai senin mă cuprindea de-acum. Departe străluceau stele pătimaşe ca nişte clipe ce suav îmi rotunjeau împlinirea şi tristeţile fugeau speriate înspre zări. Nepătrunsele taine încă dor şi de-aş putea aş opri clipa ce arde-n neant întinzându-mi aripile, dar ea parcă moare în braţele mele. O clipă pătrată ce se-mplântă în trup şi rupe bucăţi la răscruce de viaţă. Lumina ninge încă şi-n miezul bătrânelor stele dorm pietre albe. Pe margini de stea, o floare aproape răsare şi-mi aduce o rază. Cuvintele toate se duc şi mă poartă cu ele spre ploaia de stele cu margini-petale, cruci de mărgăritare strălucitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu