Destin

Nemărginirea...
cât de departe se-ntinde?

 Din când în când, destinul,
se mai opreşte şi oftând,
 mai face câţiva paşi
către final.
Se opreşte cautând
în ochi, în zare,
un bob de rouă care
să-i astâmpere setea...


Pentru singurătate, 
pentru noapte,
sunt doar un fir de nisip...
tăcut, invizibil.

Destul nu e îndeajuns
pentru toate întrebările nerostite...
Întunericul vuiește a gol...

La miezul nopții, totul e posibil,
ochii devin depozite de fulgere.
Mă uit în urmă... și nu știu cum
am devenit
vestitorul furtunii.

Arome de toamnă

Mi-ești vânzător de curcubeie,
le depozitez în picturi naive
între două lumi.

Înmoi pensula în ploaie,
în resturi de nori,
adun versuri în gând,
vrăjită de același vis
cu o pădure  fermecată,
stejari bătrâni,
cu coroane în formă de inimi
învăluite de un abur...
ca de un suflet.

Știu doar că e toamnă,
Copacii luminează
galben, roșu,
pe dinăuntru,
pe dinafară.

Mă încăpățânez
să pictez  litere mici,
subțiri și colorate,
 pe aburul ce tare seamănă
cu sufletul tău...

Tresari, învăluit de arome tomnatice,
parfum de mere coapte și pâine caldă.
Miroase a pace. A iubire
zidită-n coajă de stejar.

Dau ecou visului,
încercând să păstrez șapte culori
pentru curcubeul perfect.
Și-o să-l împart cu tine,
câte o culoare în fiecare zi.

Detalii

În fiecare copac,
o vioară cântă
neauzită de nimeni.
Nici nu o să crezi...

Există copaci
ce-n miez de noapte
își ridică rădăcinile
cu crengile lor mari și suflecate
și o pornesc la drum prin vise.
Există copaci
ce de-atâta râs
și tril de privighetoare,
devin poeți.
Există copaci
ce-și răscumpără păcatele,
devenind simple cadre de pat.
Și mai sunt copaci
ce zboară printre alți copaci
zi de zi, iar noaptea
se întorc în pământ.

Și nu, nu am uitat...
Sunt și copaci
ce plâng în culori
toamna.
Ochii lor văd
până departe acum.
Știu cine și unde sunt.
Și cad pe gânduri.

Poate că într-o altă lume
din viori se fac copaci
și cadrele de pat înmuguresc.
Poate...

Ei sunt copacii ce iubesc
așa cum respiră.

Între mine și lună

Între mine și lună
vor fi multe întotdeauna...

Lumea de vise,
uitări și obsesii,
cu nopți de dragoste,
secrete, explicații,
cu ploi și stele.

Universul de sentimente,
spovedanii, surprize,
dreptatea, adevărul,
minciunile toate,
patimi și adâncul de suflet.

Puțină tristețe,
câteva zâmbete,
cuvinte care în zborul lor
rănesc sau mângâie,
praguri și trepte,
tăceri și răspunsuri,
geamuri și ziduri,
povești de iubire și ură,
fapte și aripi.

Niște enigme...
și da, o mulțime de cadouri.
Pentru suflet.

Între mine și lună
sunt nenumărate chipuri,
toate gândurile,
mori de vânt și prăpăstii,
ultimul rămas bun,
prima mângâiere,
victime și pasiuni,
gelozii și abandon,
priviri, lacrimi,
chemări și îmbrățișări.

Între mine și lună sunt
 câte încap într-o inimă.


Painting : Vladimir Kush - Moon watch

Fugari

În prag de anotimp mut,
drumurile noastre
s-au încrucișat.

Luna,
lucitoare, blândă, mare,
ne-a călăuzit,
plouând lumină.

Te-am căutat
pe întunecatele cărări
până te-am găsit.

Nici  tu nu ai crezut
că drumurile urcă încet
spre aceeași stea.

Înghesuiți în constelații
ne învăluim trupurile
în șoapte.


Ne suntem
căpătâi și nemurire.

Privește!
Muguri de aripă
din dragoste apar...
Semne de împrimăvărare.

Ne-om săruta în zori de zi...
osteniți de alergarea
printre stele.

Căi

Ne pierdem
în lucruri care nu contează
în mările furtunoase ale emoțiilor,

ne îndoim
de adevăratul destin,
de scopul încercărilor
ce ne copleșesc adesea,

ne uităm
în genunchi de durere,
de lipsuri și nevoi,

ne agățăm
de timp și de cuvinte
ca de niște profesori
ce ne îmbibă sufletele
cu înțelepciune,

ne ascundem
în adevărul din spatele
a ceea ce credem că vedem,

ne obsedează
iubirea de învățare,
iubirea de iubire,
misterele propriilor vieți
în derulare.

Știu, știi

Știi, cel mai frumos mă oglindesc

în ochii tăi.
Se spune...
unii oameni
trebuie să închidă ochii
ca să poată visa.
Cu tine, eu,
doar trebuie să îi deschid.
Câteodată
stau pe un nor moale,
picioarele-mi
se mută de pe pământ.
Aștept momentul
de a ne prinde-n
zbor.

Știu, câteodată
te fac să zâmbești,
cu mersul meu
stângaci pe sârmă,
dar de aici
mi-e mai ușor
să întind aripile.
Iubirea, viața,
au existat și înainte
de noi.
De ce cu toate astea
lumea se prăbușește ?

Știi, îți sorb cuvintele
atunci când spui
că viitorul
e următoarea oprire.

Știu cum este...
doar că uneori
am gânduri întunecate
și atunci, nu-mi mai doresc
decât să mă oglindesc
în ochii tăi.