Dor cuvintele de dor

Tainic dor,

cuvânt cu cuvânt,

adunat în gând...

Poartă ce se deschide

și se închide în suflet, 

de-atâtea vieți

de nu mai știu...

e toamnă sau e vară?

Se rotesc anotimpurile

deasupra mea...

Ascuns dor,

cuvânt lângă cuvânt,

adânc în gând...

Lacăt ce fereacă vise

în care încap doar doi

de-atâtea vieți,

de nu mai știu...

e iarnă, primăvară?

Se rotesc deasupră-mi

cuvinte nerostite...

Clepsidra se răstoarnă

spre al cincilea anotimp,

unde sunt, unde stau,

cu durerile mele,

cu spaimele mele,

cu speranțele și dorurile mele.

Dorința

Mult timp am încercat să-mi schimb idei și dorințe. M-am lăsat doborâtă lângă Templul vieții, apoi am încercat să-mi schimb înfățișarea, crezând că astfel nu voi mai suferi. Am rupt din mătasea nopții steaua mea și-am învelit doar o dorință. Libertatea gândului. Am ascuns-o pentru că timpul devenise scurt și mă presa trecutul să tai vechi rădăcini de somn și de trezire. Rămăsesem blocată, pe marginea tristeții, în veghe, între ziduri nepăsătoare ce nu mă lăsau să zbor spre nori, punând frâu gândurilor toate. Aș fi vrut să mă preschimb în ploaie de stele ce mângâie cerul și din comete să-mi fac șuvițe aurii, dar am rămas aici pe margine de stâncă și apa mă cheamă. Mi-arunc privirea-n valuri și ochii adună stropi de rouă. Timpul pare prea grăbit...și mă simt blocată-n labirintul lui cu mâinile întinse spre stele. Se răzvrătesc gândurile-n mine și secundele ticăie surpând turnul timpului. Caut un punct de sprijin pentru ziua ce vine, dar mă adâncesc în apa singurătății ce mă ascunde. Mă atrage încă flacăra aprinsă a dorinței și mă întreb de sunt aproape de firul alb al zorilor. Pentru o clipă, inima se scufundă în pace și simt parfumul noii zile ce stă să se-mplinească. Golul imens al durerii se-acoperă cu speranță. Privesc trecutul și nu îl mai vreau parte din mine. Sunt colțuri de stâncă prea multe, ascunse-n zăpezi și drumul nu mai e descoperit pentru călătorii. Încerc să văd mai mult decât reflexia mea în ape și nu reușesc... Adevărul despre mine este mereu în schimbare. Am clădit un vis pe un drum suspendat și îl străbat pe vârfuri, temătoare. Cu mâinile mi-am păstrat echilibrul și din ape și lumină au apărut culori de curcubeu. Viitorul m-a primit în brațele sale. Mai am timp suficient să ajung la visele mele? Voi ma avea forță să fac ceea ce am de făcut? Cred în ziua de mâine și mai descopăr speranțe în locuri în care sunt greu de găsit. Știu când să vorbesc, știu când să ascult și știu că singura cale e calea dreaptă. Am învățat din greșeli măreția clipei. Totul e un puzzle lăsat spre rezolvare. Păstrez dorința cu gândul că binele va exista mereu. Păstrez dorința de a fi așa cum vreau. Tristă, bucuroasă, fericită, iubită, frumoasă, liberă. Cu tot ce e bun și rău.

Toamnă, ce frumoasă ești!

M-am despărțit de vară
în miros de fum,
de parfum și de dor,
de ultim dans de frunze verzi
în prima adiere răcoroasă.

Ruginește încet pământul,
râde inima în roșu aprins
și ochii zâmbesc
în galben de soare și flori.

Nu mă satur să te privesc, toamnă...
Îmi colorezi visele
și-mi cântă culorile în suflet
simfonia iubirii.

E iar vremea visării,
e aproape clipa cuvintelor
ce prind viață, ieșind din vis.